INTERVIU: Ileana Andrei, jurnalistă, “Cele mai importante momente de curaj au fost când am ieșit din orice relație de cuplu care îmi făcea rău”

Sunt oameni care știu să pună întrebările potrivite și oameni care știu să asculte. Ileana le face pe amândouă. Vine din jurnalism, unde a învățat să asculte și să vadă dincolo de suprafață, a trecut prin corporații, management și antreprenoriat, iar astăzi lucrează cu oameni aflați în momente de cotitură, când schimbarea vine la pachet cu frică, pierdere sau confuzie.

Ca jurnalistă, storyteller și coach transformațional, Ileana Andrei scrie despre femei, despre corp, emoții și tranziții, despre ceea ce ne macină, dar nu spunem.

În acest interviu, vorbim despre tăcere și asumare, despre frica de a cere ajutor, despre schimbările reale și cele de suprafață în felul în care privim femeile și despre momentele în care, cu inima strânsă, alegem totuși să ne dăm voie să vrem mai mult.

Ileana Andrei, jurnalistă (sursa foto: Arhiva personală)

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ai lucrat 6 ani în televiziune și ai intervievat sute de oameni, de la muncitori la politicieni. Ce te-a făcut să iubești jurnalismul și storytellingul și cum te-a învățat să vezi dincolo de suprafață?

Ileana Andrei: Oh, vremurile televiziunii sunt atât de în urmă, dar atât de prezente în viața mea pentru că ceea ce am învățat acolo mi-a folosit și îmi folosește și astăzi, în tot ce fac profesional. Eram foarte tânără, terminasem liceul și trebuia să îmi găsesc un job pentru că ai mei nu își permiteau să ne întrețină pe mine și pe sora mea geamănă. Acela a fost primul meu job și o școală de formare importantă pentru traseul meu profesional, pentru că jurnalismul de televiziune m-a învățat, înainte de orice, disciplina gândirii. Să verific informația. Să fac research. Să pun întrebări până când devine clar pentru mine, pentru că doar atunci pot da informația mai departe sau pot decide eu însămi ce să fac cu ea. Să nu iau nimic de bun doar pentru că sună bine, să văd dincolo de aparențe, fiindcă oamenii pot părea într-un fel, și, de fapt, să fie complet diferiți față de aparențe.

Jurnalismul m-a învățat să nu mă opresc niciodată la prima versiune a realității, să pun întrebări până când ajung la miza reală, să ascult inclusiv ceea ce nu se spune, pentru că, de cele mai multe ori, adevărul stă în nuanțe, în pauze. M-a antrenat să caut intenția din spatele mesajului, să înțeleg cine câștigă dintr-o anumită poveste și, astfel, să privesc oamenii și situațiile mai departe de aparențe, cu luciditate și responsabilitate.

Am învățat să scriu cu responsabilitate, știind că fiecare cuvânt are consecințe.

Am învățat să îmi stăpânesc emoțiile, pentru că făceam emisiuni în direct, să ascult cu atenție, să „citesc” omul din fața mea, să pun întrebări. Am rămas cu întrebarea care mă urmărește și azi în tot ce fac - De ce? De ce scrii asta? Pentru cine? Cu ce scop? Unde, bineînțeles scopul nu prea ar trebui să fie egoul personal.

Deși îmi plăceau de mică poveștile, în televiziune nu am făcut foarte mult storytelling, dar am învățat să caut povestea realizând niște interviuri bune cu oameni interesanți. Modul în care îmi gândesc astăzi interviurile vine de acolo, din urmă cu 26 de ani, de la primul meu job ca jurnalist.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: După ani în corporații și în diverse roluri de management, ai ales să devii antreprenoare. Ce te-a determinat să faci acest pas și cum ai gestionat incertitudinea de a-ți construi propria cale?

Ileana Andrei: După televiziune, am intrat aproape brusc în lumea de business, într-o companie, și apoi în corporație, unde am avut roluri de management. Corporația fost o a doua școală de formare pentru mine. Dacă jurnalismul m-a învățat să caut adevărul și povestea, să pun întrebări, mediul corporate m-a învățat structură, strategie, responsabilitate pentru rezultate și impactul deciziilor asupra oamenilor și organizațiilor.

Problema în corporații este că nu prea se dau mulți bani pe oameni și, în cele mai multe dintre ele, cultura organizațională este una toxică, ce te împinge, invariabil către burnout. Corporațiile au în pozițiile de high management mai mult de români, sau asta a fost experiența mea, și noi nu prea știm local ce înseamnă leadershipul. Eu nu am lucrat vreodată cu un lider român (nici nu mai cred că există, pentru că la noi nu este vreo școală de leadership), dar am avut șansa să lucrez cu lideri din alte țări de la care am învățat enorm.

Am ales să ies din corporație în perioada în care o pierdeam pe mama și mi se oferea un rol cu și mai mare responsabilitate, însă cadrul în care e ar fi trebuit să existe nu era deloc acordat cu responsabilitățile. Așa că am ales să spun stop, fără niciun plan, fără nicio plasă de siguranță. Dar eu am o încredere fermă că trăim ce este pentru noi și alegem cumva dintr-o versiune a noastră din viitor, chiar dacă atunci pe moment nu ne dăm seama.

Nu am cotit imediat către antreprenoriat, am trecut printr-un limbo de 9 luni, în care m-am luptat nu doar cu incertitudinea, ci și cu frica, cu neîncrederea în mine, cu toate vocile din jur care îmi spuneau să caut siguranța. În urmă cu 7 ani a fost momentul în care am luat decizia că drumul meu profesional va avea legătură mai mult cu cine sunt și m-am reîntors la jurnalism, la interviuri, la povești, la scrisul către care revenisem pe blog. Incertitudinea o gestionez mereu prin acțiune, printr-un plan și prin pași către ce îmi doresc. Așa am făcut și atunci.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Scrii în apărarea femeilor, în solidaritate cu ele. Crezi că, în România, mentalitatea față de femei s-a schimbat cu adevărat sau doar limbajul a devenit mai corect, în timp ce așteptările și judecățile au rămas aceleași?

Ileana Andrei: Scriu mult pentru femei, și nu scriu de ieri de azi, ci de ani buni, când nu se vorbea public despre emoții și greutățile prin care trece o femeie de-a lungul vieții. Am început să scriu pentru că eu cred că mereu m-am revoltat în interior împotriva a ceea ce am văzut în societatea în care am trăit, în comunitatea mică de la Slatina – femeia este valoroasă doar dacă are un soț, femeia trebuie să fie așa și așa, femeia trebuie să tacă pentru că este femeie and all that jazz.

Cred că încă trăim într-o societate profund patriarhală, în care dacă femeile fac aceelași lucruri ca bărbații li se pun etichete rușinoase, în care femeile nu au acces cu ușurință la tot atâtea poziții de top profesionale ca bărbații. Cred că stereotipurile de gen sunt încă foarte prezente și date mai departe din tată în fiu (trist este uneori că misoginii se formează de mame). Nu generalizez, sunt convinsă că există multe familii unde nu se întâmplă aceste lucruri, dar eu nu văd că trăim încă într-o societate în care nu mai auzim „femeia ține casa, ea gătește, spală, calcă. Femeia este femeie și trebuie să fie mai împăciutoare” (a se citi "să tacă").

Ce observ, însă, și mă bucură, este că tot mai multe femei nu mai tac. În relațiile lor, în familiile lor, în public, în proiectele lor, dar să nu ne mințim că nu mai suntem judecate cele care alegem să fim mai vocale despre egalitatea de gen. Sau că majoritatea bărbaților nu mai au așteptări de genul „mi-am luat nevastă să nu mai umblu cu cămașa necălcată”, pentru că ei există și sunt mulți. Îmbucurător este că au început să fie și tot mai mulți bărbați de alt gen, dintre cei care se uită înspre ei și tiparele lor, merg în terapie, lucrează cu ei. Și atunci există speranță că vom depăși cândva aceste prejudecăți, stereotipuri și narațiuni care defavorizează femeile în societatea românească.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ai vorbit deschis despre premenopauză și alte experiențe feminine încă tratate ca tabu. Simți că generațiile mai tinere refuză să mai accepte ideea că aceste lucruri, perfect normale, trebuie ascunse sau să mai rămână nespuse?

Ileana Andrei: Da, eu vorbesc deschis despre perimenopauză pentru că este o etapă firească din viața unei femei, pe care mamele, mătușile și bunicile noastre au ignorat-o, au ascuns-o de partenerii lor, pe care nu și-au permis să o trăiască și despre care, cu siguranță, au avut prea puține informații. Ce mă doare este că perimenopauza vine cu stigma că femeia nu mai este femeie, gata, expiră. Or, nu este deloc așa.

Perimenopauza este o perioadă de tranziție, dar nu ne pierdem feminitatea. Perimenopauza nu este o perioadă facilă pentru toate femeile, și, nu este doar despre bufeuri. Este o condiție complexă care abia în ultimii 5 ani a început să fie cercetată mai amănunțit medical, iar rezultatele care apar mă duc cu gândul la cât chin au îndurat femeile dinaintea noastră pentru că nu au avut informații și nici soluții. Multe s-au îmbolnăvit de la scăderea nivelului de estrogen, progesteron și testosteron, multe au pătimit în tăcere. Vă dați seama dacă azi, în 2026, majoritatea bărbaților ignoră această etapă prin care trec partenerele lor, cum era cu 15-50 de ani în urmă?

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ți-ai pierdut ambii părinți și ai trecut prin perioade grele de doliu. Cum ai găsit curajul să faci față acestor emoții și să cauți sprijin prin terapie, într-o perioadă în care acest lucru era privit ca tabu?

Ileana Andrei: Prima mea discuție cu un specialist, despre stările prin care treceam, a fost în 2007, când tata era pe moarte. Începusem să am atacuri de panică, ajungeam la spital crezând că mor. Dar atunci nu am intrat în terapie, au fost doar niște discuții. Primul meu proces terapeutic a început în 2009, la Slatina. Pe atunci erai catalogat drept nebun dacă mergeai la psiholog, și, cu toate că mă afectau părerile celor din jur, eu m-am ales pe mine și am continuat. Pentru că simțeam că am nevoie de ajutor în acea perioadă care a venit cu o altă despărțire importantă ce a reactivat toate traumele neadresate din perioada călătoriei cu tata.

Cu mama a fost mai greu, cu mama e sensibil și azi, la mai bine de 6 ani după ce a plecat, pentru că eu, sora mea și cu ea aveam o legătură deosebită. A fost un proces de doliu intens și istovitor, care m-a transformat 180 de grade, m-a trecut prin toate zonele de întuneric ce nu credeam că există în mine, în mintea mea. Dar am răzbit înapoi înspre lumină ținută de mână de o terapeută foarte pregătită, căreia am să-i fiu recunoscătoare toată viața. Poate chiar sunt curajoasă, nu știu, nu m-am privit niciodată așa, ce știu este că mereu când nu m-am mai recunoscut și am știut că nu pot să revin la mine cu ușurință, am decis să cer ajutor. Împreună chiar este mai ușor.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: De ce crezi că suntem obișnuiți să nu vorbim atunci când avem o problemă care ne macină? Mă refer la ceea ce spuneai despre vremurile în care oamenii credeau că, dacă mergi la psiholog, înseamnă că ești «nebun».

Ileana Andrei: Nu aș generaliza. De pildă, eu vorbesc foarte deschis despre orice. Deși nu sunt așa a people person, am oamenii mei cu care discut și cred că e important să ai o rețea de sprijin personală, dincolo de specialiști. Dar știu că sunt oameni care nu pot vorbi cu ușurință despre ce trăiesc, despre ce-i macină, și am văzut că asta se întâmplă din mai multe motive: pentru că așa au fost crescuți să nu vorbească cu oameni din exteriorul familiei, pentru că devin vulnerabili sau „râde lumea de ei”, pentru că nu sunt conectați cu ei, deci nu conștientizează că sunt măcinați de ceva, pentru că nu știu să își numească emoțiile, pentru că au senzația că dacă nu vorbesc trece etc. Sunt multe cu care venim toți din copilărie, din mediile în care ne-am format, dar nu există om care să nu se poată schimba, să nu poată lua toate datele cu care a venit sau pe care le-a căpătat în copilăria mică și să le dea un alt sens și scop. Dacă asta își dorește.

Dacă mergi la psiholog, te interesează sănătatea mintală și evoluția ta, nu ești nebun. Și sper că nu se mai zice asta în zilele noastre. Acum discuția este alta – cum faci să te convingi că nu ajungi pe mâinile unui abuzator sau șarlatan, căci vedem cu toții cum tot apar cazuri de acest gen.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce ai învățat despre deschiderea către sprijin și vorbitul despre dificultăți emoționale și cum crezi că putem încuraja mai mult oamenii să facă acest pas astăzi?

Ileana Andrei:  Este ceva foarte basic, aș zice eu. Întotdeauna, chiar dacă o dificultate nu are pe moment rezolvare, într-un cadru de sprijin emoțional, în care vorbim despre ce ne macină, ce ne ocupă din spațiul mental și ne provoacă disconfort, se întâmplă două lucruri. Primul ar fi că se reduce activarea emoțională. Faptul că punem în cuvinte ce simțim ajută creierul să proceseze și așa se diminuează greutatea, iar ce părea copleșitor devine mai structurat, mai delimitat, mai gestionabil pentru că nu mai este doar un monolog interior. Al doilea constă în faptul că perspectiva se lărgește și se creează spațiu și pentru altceva: pentru integrare, pentru acceptare, pentru împăcare și poate chiar pentru o soluție pe care nu o vedeam.

Realitatea este că tot mai mulți oameni fac pasul de a vorbi și a cere sprijin sau cel puțin eu asta văd în jur. Cred că putem încuraja și mai mult deschiderea dacă vorbim despre ea ca despre un act de igienă mentală, nu ca despre o slăbiciune. A cere sprijin nu înseamnă că nu poți duce greul, ci că alegi să nu îl duci singur.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Care a fost cel mai neașteptat moment de curaj din cariera ta profesională și cel mai curajos din viața personală?

Ileana Andrei: O să îmi iau din acest interviu cuvântul „curaj”. Mulțumesc. 😊

Neașteptat a fost momentul când am decis să ies din ultima corporație în care am lucrat, iar asta s-a întâmplat într-o întâlnire care avea ca scop semnarea unui nou contract ce venea cu o promovare. Am făcut-o efectiv spontan, fără nicio plasă de siguranță, dar este drept că nu eram singură. Am un frate și o soră pe care știu că în momente grele mă pot baza, dar niciodată nu mă culc pe această ureche, fiindcă și ei au viețile lor. În viața personală, cele mai importante momente de curaj au fost când am ieșit din orice relație de cuplu care mă făcea mică, care îmi făcea rău, și am ales să fiu etichetată cu „este ceva în neregulă cu ea, nu vezi că e singură”, decât să mă mulțumesc să fiu cu cineva într-o zonă de confort toxică.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Cum să ne „dăm voie să vrem mai mult” fără vinovăție? Dacă ai descoperit, spune-ne și nouă.

Ileana Andrei: Good question, cum ar zice americanii. Nu știu să zic universal valabil, ce pot face este să împărtășesc tot din călătoria mea. Nu e nicio descoperire uluitoare și nici nu te trezești peste noapte dându-ți voie să vrei mai mult. În plus, cred că este important să aducem în discuție și ce este acest mai mult – este corelat cu nemulțumire, cu alergatul mereu după altceva nou? Sau vine dintr-un spațiu sănătos din care vrei să intri într-o nouă etapă, altfel, pe un nivel mai optim pentru cine ești acum?

Anyways, ca să îți răspund, eu am început să vreau mai mult (a se citi altfel, mai bun pentru mine) fără să mă simt vinovată și fără să îmi fie rușine, abia când am început să mă văd, să îmi văd și calitățile nu doar defectele, să mă văd valoroasă, să mă văd destul. Acuma aș minți să zic că sunt complet acolo.

Monștri sub pat avem cu toții, important este să deprindem tehnici și mecanisme să-i îmblânzim. Încă sufăr de sindromul impostorului și „nu sunt suficient de bună pentru...”, dar am străbătut o cale destul de lungă în ultimii 7 ani către „merit să trăiesc așa”. Poate chiar se întâmplă ceva cu noi femeile, ceva și de bine, în perioada de perimenopauză. 😊 

Mulțumim, Corina!