Povestea Body Positivity, de la proteste radicale la hashtaguri virale

Astăzi auzim tot mai des expresia body positivity și o asociem cu imagini colorate de pe Instagram, modele plus-size în reclame și mesaje motivaționale despre iubirea de sine. Dar, dincolo de filtre și like-uri, această mișcare are o istorie lungă și surprinzător de radicală.

La bază, body positivity înseamnă respect și acceptare pentru toate tipurile de corp, indiferent de mărime, formă, vârstă, culoare, gen, abilitate sau orientare sexuală. Este o luptă împotriva standardelor de frumusețe restrictive, care de-a lungul timpului au împins milioane de oameni spre complexe, tulburări alimentare și marginalizare.

Mesajul central este simplu și puternic: corpul tău merită să fie văzut și respectat, exact așa cum este.

Primele semne de revoltă

Dacă ne întoarcem în timp, primele mișcări cu un spirit asemănător celor de body positivity au apărut încă din secolul al XIX-lea, în epoca victoriană, când femeile au început să protesteze împotriva purtării corsetelor strânse. Aceste corsete erau parte integrantă a modei feminine, însă aveau efecte dăunătoare asupra sănătății: deformau coloana vertebrală, îngreunau respirația, afectau organele interne și provocau dureri intense.

Femeile care s-au ridicat împotriva acestei practici au cerut nu doar un confort fizic sporit, ci și libertatea de a-și lăsa corpul să „respire” și să se miște natural, fără constrângeri rigide. Deși nu foloseau termenul „body positivity”, aceste proteste reprezentau o adevărată revendicare a dreptului asupra propriului corp, un prim pas către autonomia corporală.

Un exemplu notabil este Mișcarea pentru Reformă Vestimentară (Dress Reform Movement), care a apărut în Statele Unite și Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această mișcare susținea haine mai lejere și mai sănătoase, precum rochii mai largi sau „bloomer suits” (pantaloni largi pentru femei) care ofereau libertate de mișcare și erau mult mai puțin dăunători decât corsetele. Activiste precum Amelia Bloomer (feministă americană), au promovat aceste alternative vestimentare, devenind simboluri ale luptei pentru drepturile femeilor și pentru acceptarea diversității corporale.

Tinere, la finalul anilor 1800, ajunse la vârsta la care purtau primul corset

Publicații și discursuri din acea vreme au început să sublinieze faptul că modelele de frumusețe rigide și impuse social erau o formă de opresiune. Un articol din 1869, publicat în revista „The Lily” — prima revistă feministă condusă de femei în SUA, critica în mod deschis corsetul ca pe un simbol al limitării libertății feminine și un pericol pentru sănătate.

„A cere femeilor să poarte corsete este a le cere să accepte un lanț invizibil care le leagă libertatea de respirație, mișcare și sănătate. Libertatea adevărată începe când trupul nu mai este o închisoare.” (Elizabeth Stuart Phelps, activistă pentru drepturile femeilor, 1880)

Aceste mișcări au pus bazele unor discuții care, peste un secol, vor evolua în mișcările moderne pentru acceptarea corpului și a diversității. Ele au arătat că dorința de a-ți iubi și proteja corpul este o revendicare veche, legată strâns de drepturile omului și de libertatea individuală.

Anii ’60, începutul oficial al body positivity

Rădăcinile mișcării moderne se găsesc în anii ’60, în SUA, când a apărut fat acceptance movement, un curent care denunța discriminarea persoanelor supraponderale.

În 1967, la New York, un grup de activiști a organizat un „fat-in”, mai precis, un protest public cu pancarte și discursuri despre dreptul de a fi respectat indiferent de greutate. Această formă de protest era inspirată de alte mișcări sociale ale vremii, precum cele pentru drepturile civile sau împotriva războiului din Vietnam, și a fost un gest curajos care a adus problema discriminării corporale în atenția publicului larg. 

Doi ani mai târziu, s-a înființat NAAFA (National Association to Advance Fat Acceptance), organizație dedicată combaterii prejudecăților legate de greutate și promovării drepturilor persoanelor supraponderale. Organizația există și astăzi și continuă să fie una dintre cele mai vechi și influente organizații care susțin drepturile acestor comunități.

În 1969, un tânăr inginer din New York pe nume Bill Fabrey era foarte furios pe modul în care lumea o trata pe soția sa grasă, Joyce. Citise un articol în Saturday Evening Post scris de Lew Louderbach, care a scris despre modul în care se opuneau obezității în cultura americană și a explicat cum el și soția sa, Ann, deveniseră „refugiați din nebunia dietelor”. Bill a făcut copii ale articolului și le-a împărțit tuturor celor pe care îi cunoștea. Apoi, cu ajutorul lui Lew, a adunat un mic grup de oameni și a creat Asociația Națională pentru Ajutorul Americanilor Grași (cunoscută astăzi sub numele de Asociația Națională pentru Promovarea Acceptării Obezității). Grupul l-a numit fondator și l-a votat ca primul președinte al consiliului de administrație.

Pe lângă aceste inițiative mai „mainstream”, în acea perioadă au apărut și grupuri mai radicale, cum a fost Fat Underground, care au legat lupta împotriva stigmatizării corporale de alte mișcări sociale importante, cum ar fi feminismul, drepturile LGBTQ+ și activismul pentru drepturile civile. Fat Underground sublinia că problema nu este corpul nostru, ci modul în care societatea îl percepe și îl tratează — o critică dură la adresa normelor sociale restrictive și a sistemelor de putere care marginalizează anumite corpuri.

Mesajul lor era clar: problema nu este corpul nostru, ci modul în care societatea îl tratează.

Anii ’90, perioada în care acceptarea devine mai vizibilă

În anii ’90, mișcarea body positivity a început să iasă din sfera privată și să intre în spațiul public prin inițiative creative și curajoase care schimbau radical felul în care percepeam corpul și frumusețea. Printre primele pași s-au numărat cursurile de yoga dedicate persoanelor cu forme rotunde, care promovau ideea că sănătatea și bunăstarea nu țin neapărat de dimensiunea corpului, ci de acceptarea și respectul față de sine. Aceste cursuri ofereau o alternativă sigură pentru cei care se simțeau excluși din sălile de sport tradiționale, unde adesea standardele estetice erau inabordabile.

Un exemplu important este activitatea lui Pat Griffin, o activistă și profesoară de yoga, care în această perioadă a început să susțină ideea că yoga este pentru toate tipurile de corpuri și a militat pentru includerea diversității în practica sportivă. De asemenea, organizația The Body Positive, fondată de Connie Sobczak și Elizabeth Scott, a devenit o voce puternică în această mișcare, încurajând oamenii să își schimbe raportarea față de propriul corp, de la o luptă constantă pentru schimbare, la o acceptare și iubire autentică.

Mia Tyler, model plus-size, fiica solistului Steven Tyler

În paralel, personalități din lumea artei și a culturii au adus în prim-plan povești care au inspirat această schimbare de mentalitate. Modelul plus-size Mia Tyler, fiica celebrului solist Steven Tyler, a devenit o voce a acceptării corpului încă din anii ’90 și începutul anilor 2000, vorbind deschis despre presiunile industriei modei și promovând ideea că frumusețea vine în toate formele și mărimile.

În literatură și media alternativă, revista „Fat!So?”, lansată în anii ’90, a fost o platformă esențială pentru femeile care se opuneau stigmatizării greutății și promovau un mesaj de iubire de sine.

În aceeași perioadă, cântăreața și actrița Queen Latifah a devenit un simbol al femeilor care refuză să se conformeze standardelor rigide de frumusețe, folosindu-și platforma pentru a celebra diversitatea și a lupta împotriva discriminării pe criterii de greutate.

Toate aceste inițiative și voci au mutat accentul de la „cum să-ți schimbi corpul” la „cum să trăiești împăcat cu el”, dând naștere unei mișcări care în esență revendica dreptul la respect, sănătate mintală și incluziune. Astfel, anii ’90 au fost momentul în care body positivity a început să fie mai mult decât o reacție – a devenit un adevărat manifest social pentru libertatea de a-ți iubi corpul, așa cum este el.

Epoca rețelelor sociale

Adevărata explozie a mișcării body positivity a venit după 2012, odată cu apariția și popularizarea platformelor precum Instagram și Tumblr, unde hashtagurile virale au adus în prim-plan o diversitate de corpuri și povești autentice.

Campania #EffYourBeautyStandards

Campanii puternice, precum #EffYourBeautyStandards, inițiată de modelul plus-size Tess Holliday, au schimbat felul în care privim frumusețea, invitând oamenii să respingă standardele tradiționale și să celebreze unicitatea fiecăruia. De asemenea, jucării precum păpușile Barbie din colecția „Fashionistas” au început să reflecte o gamă largă de tipuri corporale, de la cele cu forme mai pline la cele cu dizabilități, iar branduri mari precum Nike sau ASOS au început să includă modele plus-size în campaniile lor, arătând lumii că frumusețea nu are o singură mărime.

Pe de altă parte, odată cu creșterea popularității, au apărut și provocări importante. Criticii mișcării atrag atenția că, pe măsură ce body positivity a devenit un trend, mesajul său politic și social a fost adesea „îndulcit”. De exemplu, unele campanii de marketing s-au concentrat doar pe acceptarea anumitor tipuri de corpuri considerate „atractive” sau „comerciale”, ignorând persoanele cu dizabilități, comunitățile LGBTQ+ sau cele marginalizate pe baza rasei și a altor criterii. În plus, mișcarea a fost criticată că pune prea mult accent pe „iubirea de sine” în detrimentul unor discuții mai profunde despre sănătate, acces la servicii medicale sau discriminare.

Totuși, impactul body positivity este greu de contestat. Mișcarea a reușit să deschidă uși către o mai mare acceptare și diversitate, dând curaj multor oameni să-și celebreze corpul în toată unicitatea lui.

Un exemplu în acest sens este campania #TheRealCatwalk, inițiată de activiste și modele de dimensiuni variate, care organizează defilări cu persoane de toate formele, mărimile și identitățile, pentru a arăta că frumusețea nu trebuie să fie un șablon.

Body positivity Catwalk 2025

În prezent, între idealuri și realitate

Astăzi, ne aflăm într-un moment în care vedem atât progrese semnificative, cât și provocări neașteptate în mișcarea body positivity. Branduri precum Dove sau Aerie au făcut pași importanți promovând campanii cu imagini ne-retușate și o diversitate reală de corpuri, arătând femei de toate vârstele, formele și culorile pielii. Aceste inițiative au ajutat la normalizarea frumuseții autentice și au adus un suflu proaspăt în industria publicității, care, de multe ori, a fost dominată de idealuri greu de atins.

Pe de altă parte, în paralel cu aceste schimbări pozitive, popularitatea unor medicamente pentru slăbit, precum Ozempic, aduce înapoi în discuție presiunea de a avea o siluetă foarte subțire, aproape idealizată. Acest fenomen ridică întrebări importante și pune la încercare mesajele mișcării body positivity, demonstrând cât de complexă și contradictorie poate fi relația societății cu imaginea corporală.

Într-un context în care accesul la astfel de soluții poate fi văzut ca o „scurtătură” spre un corp considerat acceptabil, mișcarea trebuie să reamintească că adevărata schimbare nu vine doar din aspectul exterior, ci dintr-o acceptare profundă și din lupta pentru justiție socială.

În fond, body positivity nu este doar despre a te simți bine în pielea ta. Este o mișcare care revendică dreptul fiecărei persoane la respect și reprezentare echitabilă în modă, publicitate și media. Este despre schimbarea standardelor care au exclus pentru prea mult timp corpuri „atipice” sau marginalizate, pentru ca fiecare să se poată vedea reflectat și să-și găsească locul în societate.

De la femeile care, în epoca victoriană, refuzau să poarte corsete strânse care le sufocau corpul, până la hashtagurile virale de astăzi care adună milioane de oameni în jurul ideii de acceptare de sine, body positivity a fost mereu un act de libertate și rezistență.

Istoria ne arată că iubirea de sine nu este un moft sau o modă trecătoare, ci o formă profundă de curaj și afirmare a demnității umane.