Stigma: de ce oamenii cred că doar „victimele" pot vorbi despre abuz

Un cuvânt care apare în aproape toate studiile despre violența domestică, indiferent de țară sau cultură: rușine. Nu furia față de agresor, nu teama de consecințe. Rușinea victimei.

Cercetările arată că peste jumătate dintre supraviețuitoarele violenței domestice au raportat experiențe anterioare de învinuire a victimei și că majoritatea au simțit nevoia să demonstreze celor din jur că nu sunt responsabile pentru abuzul suferit. Nu agresorii trebuie să se justifice, ci victimele!

Sociologul Erving Goffman a descris stigmatul, încă din 1963, ca pe „un semn de eșec și rușine care deteriorează identitatea normală a unei persoane." Aplicat violenței domestice, acest stigmat funcționează pe mai multe niveluri simultane: învinuire, izolare, emoții negative, negarea abuzului și discriminare.

Normele de gen patriarhale, normalizarea violenței și considerarea acesteia ca o problemă privată sunt cele mai frecvente mecanisme sociale care duc la învinuirea victimei, izolarea ei și negarea abuzului, făcând-o să se simtă rușinată și mai puțin valoroasă decât înainte de a fi suferit violența.

Aceasta este realitatea stigmatului în violența domestică. Și ea nu afectează doar victimele, ci afectează pe oricine încearcă să vorbească despre subiect, să îl susțină sau să promoveze educația preventivă. Pentru că într-o cultură în care abuzul este tratat ca o rușine privată, orice atingere publică a subiectului este percepută ca o mărturisire personală.

Ce este, de fapt, stigma în contextul violenței domestice

Cercetătorii au identificat trei forme distincte de stigmat care operează în jurul violenței domestice: stigmatul cultural (credințele societale care delegitimizează experiența abuzului); stigmatul internalizat (în care victima ajunge să creadă că stereotipurile negative despre ea sunt adevărate); stigmatul anticipat (teama față de ce se va întâmpla odată ce ceilalți vor afla).

Există și o a patra formă pe care cercetarea o menționează mai rar și care este, probabil, cea mai dăunătoare pentru prevenție: stigmatul spectatorului (teama celui care nu a trecut prin abuz de a fi asociat cu acesta dacă vorbește despre el).

Aceasta este forma de stigmat care împiedică, de exemplu, oamenii să distribuie un articol pe social media, să recomande un eveniment prietenilor sau să întreprindă diverse alte mici acțiuni de susținere a prevenției de teamă că vor fi judecați că au o „problemă personală."

Cum funcționează stigmatul în practică

Cercetarea sistematică arată că stigmatul public față de victimele violenței domestice este o barieră reală în procesul de recuperare și eliberare. Nedivulgarea violenței și neraportarea ei sunt cele mai studiate consecințe ale stigmatului.

Cercetările transculturale recente arată că stigmatul cultural îi face pe supraviețuitori să perceapă abuzul ca o problemă privată, diminuând disponibilitatea lor de a căuta sprijin extern și amplificând consecințele negative asupra sănătății mintale.

Și totuși, continuăm să tratăm violența domestică și de gen ca pe un subiect privat, ceva despre care vorbești doar dacă ești direct implicat. Ceva rușinos, nu ceva urgent.

Distorsiunea pe care o perpetuăm fără să vrem

Există o logică implicită în cultura noastră care funcționează aproximativ așa:

Dacă vorbești despre abuz înseamnă cî ai trecut prin abuz. Dacă promovezi educația relațională înseamnă că ai fost într-o relație toxică. Dacă distribui un articol despre violența de gen înseamnă că ceva s-a întâmplat în casa ta, ș.a.m.d.

Această logică este nu doar greșită, ci și periculoasă. Ea construiește un zid în jurul subiectului și îl lasă acolo unde a stat mereu: în tăcere, în rușine, în privat.

Dar gândește-te o clipă la alte domenii: Nu trebuie să fi dat faliment ca să înveți educație financiară. Nu trebuie să fi avut cancer ca să mergi la un screening preventiv. Nu trebuie să fi pierdut pe cineva în trafic ca să susții siguranța rutieră.

De ce ar trebui să fi trecut printr-un abuz ca să crezi că prevenția violenței de gen este importantă?

Ce ne costă această distorsiune

Stigmatul față de supraviețuitorii violenței în relații intime este un fenomen complex, cu componente individuale, interpersonale și socioculturale, toate contribuind la perpetuarea violenței prin reducerea ajutorului disponibil și a divulgării.

Cu alte cuvinte, cu cât tăcerea este mai mare, cu atât violența continuă mai nestingherită.

Fiecare persoană care nu distribuie un articol de teamă să nu fie judecată contribuie, fără să vrea, la normalizarea tăcerii. Fiecare acțiune/demers pe care îl puteam face, dar nu l-am făcut pentru că „nu e despre noi" lasă un loc gol pe care l-ar fi putut ocupa cineva care chiar avea nevoie să fie acolo.

Prevenția primară/de bază, care încearcă să oprească violența înainte să înceapă prin schimbarea normelor sociale, relațiilor și suportului comunitar, a devenit un focus central al politicilor și practicienilor din domeniu.

Prevenția primară nu se face cu victime. Se face cu oameni obișnuiți care decid că subiectul îi privește înainte ca el să îi privească direct.

Cine are dreptul să vorbească despre abuz?

Răspunsul scurt: oricine.

Răspunsul mai pe larg, pot vorbi despre abuz și cei care nu au trecut prin el, pentru că ei pot vorbi fără povara rușinii, fără teama de a fi recunoscuți, fără vulnerabilitatea suplimentară pe care o implică mărturisirea publică.

Aliații, oamenii care susțin o cauză fără să fie victimele ei directe, sunt esențiali în orice mișcare socială. Drepturile civile nu au fost câștigate doar de cei discriminați. Drepturile copiilor nu sunt apărate doar de copii. Mediul nu este protejat doar de speciile pe cale de dispariție.

Prin urmare, violența de gen nu va fi prevenită doar de victime. Va fi prevenită de toți cei care decid că le pasă, înainte ca violența să ajungă și în proximitatea lor.

Ce poți face diferit de mâine

Distribuie fără explicații. Nu trebuie să adaugi o poveste personală de fiecare dată când distribui un articol sau un eveniment despre violența de gen. Poți pur și simplu să scrii: „Cred că e important." Atât.

Vorbește despre prevenție, nu despre victime. De exemplus, dacă recomandăm Fearless unui prieten, nu spunem „Mergi dacă ai o problemă" spunem „Mergi ca să înveți ceva ce nu te-a învățat nimeni." Prevenția nu are față de victimă, ci are față de om curios și educat.

Recunoaște stigmatul când îl simți. Data viitoare când eziți să distribui ceva de teamă că vei fi judecat întreabă-te: „De ce am nevoie de o scuză ca să cred că violența de gen este o problemă care mă privește?" Răspunsul la această întrebare este mai important decât orice articol pe care l-ai putea citi.

De ce vorbim despre asta la Fearless

Fearless nu este un eveniment pentru victime. Este un eveniment pentru femei, toate femeile care vor să înțeleagă cum funcționează frica, cum arată semnele timpurii ale abuzului și cum se construiește o comunitate în care violența nu mai are loc să se ascundă și care încurajează o cultură a curajului.

Nu trebuie să ai o poveste ca să vii. Trebuie doar să crezi că educația contează mai mult decât tăcerea.

Iar dacă cineva te întreabă de ce mergi poți să îi spui că mergi exact pentru asta.

***

Pe 16 mai 2026, Her Space Festival Romania organizează Fearless - o ediție specială dedicată prevenirii violenței de gen și women empowerment prin educație, la Mindspace Victoriei din București.

Bilete sunt disponibile aici.