INTERVIU: Cynthia Loris, artistă vizuală, „Știu că din afară lumea vrea soluții simple și rapide. Dar când ești în abuz, frica îți organizează viața”

În spatele multor povești de abuz se află întrebări nerostite, frici greu de explicat și realități pe care societatea le privește adesea printr-o lentilă simplificată. Cynthia Loris vorbește despre toate acestea cu o luciditate care nu caută dramatismul, ci înțelegerea.

Interviul de mai jos deschide o conversație necesară despre cum arată, din interior, o relație care se degradează și ce înseamnă, în mod real, drumul spre eliberare.

Cynthia Loris, artistă vizuală (sursa foto: Arhiva personală)

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Întrebarea care apare cel mai des în cazurile de abuz este: „De ce nu ai plecat?”. Puțini iau în calcul că uneori nu ai unde pleca sau cu ce să o iei de la capăt. Cum se simte această întrebare atunci când ești tu cea căreia i se adresează și ce crezi că nu înțeleg oamenii din afară despre realitatea unei astfel de situații?

Cynthia Loris: De ce nu ai plecat? De ce ai stat? De ce ți l-ai luat? De ce ai mai făcut și un copil cu el? Dar tu nu ai văzut cum e?

Cred că din afară  pare simplu: o ușă, o geantă, un copil luat de mână și gata, ai scăpat. Dar din interior, ușa aceea este încuiată. Este frică. Este rușine. Este lipsa banilor. Sunt întrebări: „unde dormim și ce mâncăm mâine? Unde îmi sunt actele? Este copilul. Sunt amenințările. Este vocea lui în capul tău, după ce ți-a spus suficient de mult timp că nu poți, că nu valorezi nici un scuipat, că ești o amărâtă sărăntoacă cu hainele ponosite pe care nu o va crede nimeni.

Și mai este ceva ce se înțelege foarte greu din afară: nu te îndrăgostești de abuz. Te îndrăgostești de o poveste. De omul de la început. De promisiune. De ceea ce crezi că el poate deveni lângă tine și de ceea ce crezi că tu poți deveni lângă el. Te îndrăgostești de posibilitate, nu de rană.

Apoi, când lucrurile se schimbă, nu vezi imediat abuzul în forma lui clară. Îl explici. Îl scuzi. Îl aștepți să treacă. Îți spui că poate a fost doar o zi rea, o perioadă grea, o traumă a lui, o greșeală, o criză. Și uneori rămâi nu pentru că ești slabă, ci pentru că încă încerci cu toată ființa ta să salvezi povestea în care ai crezut. Pentru că ai investit viață în ea.

Pentru mine, plecarea nu a fost un gest spectaculos de curaj. A fost un proces. Uneori curajul arată foarte mic: să spui cuiva adevărul, să cauți un document, să începi să strângi dovezi care să îți arate în primul rând ție că este gravă situația, să ceri bani, să recunoști în sinea ta că ceea ce trăiești nu este iubire. Să înțelegi că loialitatea față de tine și față de copilul tău trebuie să devină mai mare decât loialitatea față de o promisiune care te distruge.

Aș vrea ca întrebarea să nu mai fie „De ce nu ai plecat?”, ci „Ce ți-a lipsit ca să poți pleca în siguranță?”. Pentru că atunci nu mai judecăm femeia, atunci începem, în sfârșit, să vedem sistemul, izolarea, dependența, frica și toate mecanismele invizibile care o țin acolo.

Eu nu vreau milă. Nu spun povestea asta ca să fiu privită ca o victimă. O spun pentru că multe femei încă trăiesc cu impresia că ele sunt defecte. Că ele au greșit, că ele au provocat, că ele au stat prea mult, că ele trebuiau să știe mai bine.

Iar eu am înțeles, greu, dar definitiv: nu eu eram defectă. Situația era violentă. Relația era greșită. Privirea prin care ajunsesem să mă văd era stricată.

Și din acel moment începe ieșirea reală: nu doar dintr-o casă, ci din rușine. Din vină. Din povestea în care ai fost făcută să crezi că meriți mai puțin.

Nu am plecat târziu. Am plecat atunci când am putut să plec vie, lucidă și cu suficientă putere cât să nu mă mai întorc.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Au existat perioade în care nu aveai ce mânca decât mere. Ai fost alegată în casă și ai căzut pe scări, gravidă fiind, încercând să scapi de amenințare. Când te-ai dus să-ți scoți certificatul de la IML, nu ai avut destui bani, chit că este 38 de lei. Ce doare mai mult în aceste cazuri: încerderea înșelată, violența sau umilința?

Cynthia Loris: Cred că nu există o ierarhie simplă între încrederea înșelată, violență și umilință. Ele nu vin separat. Vin împreună și te desfac pe dinăuntru în moduri diferite.

Violența te sperie. Încrederea înșelată te rupe. Dar umilința are ceva aparte, pentru că te obligă să îți vezi viața redusă la calcule imposibile.

Faceți un exercițiu simplu: împărțiți 200 de lei la 30 de zile. Apoi împărțiți suma la două persoane. O mamă și un copil. Atât era bugetul zilnic. Nu vorbim despre „strâns cureaua”. Vorbim despre supraviețuire.

Apoi mai faceți un exercițiu: imaginați-vă că ați născut, că aveți nevoie de luni de zile ca să vă recuperați fizic și că nu puteți pur și simplu să vă ridicați și să mergeți la serviciu. Iar al treilea exercițiu este poate cel mai dur: cu cine lași un sugar când nu ai pe nimeni? Cum te angajezi când nu ai loc la creșă? Și cum primești loc la creșă dacă nu ești deja angajată?

Din afară, 38 de lei pentru un certificat IML pot părea o sumă mică. Dintr-o viață stabilă, cu salariu, familie, prieteni, card în portofel și o plasă de siguranță, 38 de lei par aproape nimic. Dar când ești singură, cu un copil, fără sprijin real, acei 38 de lei pot fi diferența dintre a putea demonstra ce ți s-a întâmplat și a rămâne din nou fără voce.

Asta nu se vede suficient când vorbim despre abuz: distrugerea financiară. Nu este doar violență fizică sau psihologică. Este și felul în care ajungi să nu mai ai bani de mâncare, de acte, de transport, de medic, de plecare, de dreptate. Că nici bijuteriile pe care ți le-ai cumpărat când încă aveai o viață, nu ți le mai poți amaneta, pentru că el deja a facut-o.

Sărăcia devine o cușcă. Și, uneori, lumea se uită la femeia prinsă acolo și o întreabă de ce nu zboară.

Ce m-a durut cel mai mult? Nu doar violența. Nu doar trădarea. M-a durut lipsa de empatie. Ușurința cu care oamenii judecă fără să încerce măcar să intre, pentru câteva secunde, în realitatea celuilalt. Dar cel mai dureros moment a fost acela în care am înțeles că sunt cu adevărat singură. Că eu și fiul meu nu eram salvați de nimeni. Că nu exista o rețea invizibilă care să ne prindă dacă mai cădeam o dată.

Și, paradoxal, din acel moment a început și forța mea.

Pentru că atunci când înțelegi că nu vine nimeni, se întâmplă ceva în tine. Nu devii rece. Nu devii de piatră. Dar devii foarte clară. Înțelegi că trebuie să te ridici nu pentru că e frumos, nu pentru că e inspirațional, ci pentru că viața copilului tău și viața ta depind de asta.

Acolo am înțeles ceva esențial: eu și fiul meu nu suntem ai nimănui. Ne aparținem nouă.

Și din clipa aceea, ceva s-a schimbat definitiv. Nu mai eram doar o femeie rănită. Eram o mamă care nu mai putea fi doborâtă. Devenisem un munte. Un ocean. O planetă.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Cât de jos poate ajunge un om până să nu se mai recunoască? Care a fost momentul în care ai simțit că te-ai pierdut complet? 

Cynthia Loris: Pentru mine, momentul în care am simțit că m-am pierdut complet nu a fost în mijlocul furtunii. A fost după ce am plecat. Când s-a așternut liniștea. Atunci, în liniștea aceea, am început să îmi aud din nou gândurile și am realizat cât de departe eram de mine.

Când am vrut să râd și nu am mai putut. Când am vrut să plâng și m-am simțit secată. Când am vrut să iubesc și mi-am dat seama că, înainte să ajung cu adevărat la cineva, eu deja mă pregăteam să spun la revedere.

Cred că acela a fost cel mai greu: nu faptul că sufeream, ci faptul că nu mă mai recunoșteam în reacțiile mele. Nu mai ceream nimic. Nu mai așteptam nimic. Nu mai aveam nevoie de nimeni și de nimic de la nimeni. De aceea mi-a fost și atât de ușor să plec din țară ulterior, cu 2 valize, să las totul în urma.

M-am simțit pierdută în momentul în care am înțeles că nu mai eram doar rănită. Eram retrasă din propria mea viață, dar și din viețile celor de care îmi era atât de dor și care nu mă mai vedeau.

Acela este unul dintre efectele cele mai subtile ale abuzului: nu îți ia doar liniștea. Îți ia reflexul firesc de a te simți vie, de a te deschide, de a avea încredere că bucuria mai poate veni fără să fie pedepsită.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: În acel punct, mai reacționezi sau intri într-un fel de blocaj? Cum arăta pentru tine acel moment?

Cynthia Loris: Cred că ambele se pot întâmpla în același timp. Pe dinafară, poate părea că reacționezi: te ocupi de copil, te ridici dimineața, faci mâncare, cauți soluții, mergi mai departe. Dar pe dinăuntru poți fi într-un blocaj foarte profund.

Pentru mine, blocajul nu a arătat ca o oprire totală. Nu mi-am permis să mă opresc. Aveam un copil care avea nevoie de mine. Așa că am găsit o altă formă de a vorbi.

Am început să lucrez. Să fac tablourile, colajele. Așa au apărut „fetele mele”, lucrările care au început să spună ceea ce eu încă nu puteam spune în cuvinte.

Cred că arta a fost primul loc în care am început din nou să respir. Nu am vorbit imediat despre tot ce trăisem. Dar am lipit, am rupt, am recompus, am desenat, am plâns, am urlat, am dansat, am pus fragmente unele lângă altele. Și, încet, am început să mă aud. Să mă văd.

Fetele mele m-au înconjurat. Au făcut zid în jurul meu, acolo, pe pereți. M-au ascultat fără să mă întrebe de ce am stat, de ce nu am plecat mai repede, de ce nu am fost mai puternică, de ce sunt săracă și neîngrijită, singură cu un copil după mine. Ele nu m-au judecat. Au fost acolo.

Au fost martore la singurătatea mea, dar și la bucuria mea. Ele erau acolo când fiul meu a făcut primii pași. Când a spus prima dată „mama”. Când a desenat prima dată. Când ne adormeam unul pe altul seara, extenuați, dar împreună.

Într-un fel, arta mea nu a apărut doar din durere. A apărut și din nevoia de a avea martori. Dacă familia, lumea, sistemul sau ceilalți nu erau acolo, lucrările mele erau. Ele țineau minte pentru mine. Ele păstrau dovada că am existat și în acea perioadă, nu doar am supraviețuit.

Așa am început să ies din blocaj: nu printr-un gest mare, spectaculos, ci prin fragmente. Prin fiecare colaj. Prin fiecare lucrare pe care o aduceam la viață, mă aduceam puțin și pe mine înapoi.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: După abuz, rămâne o voce care nu pleacă: vinovăția. Te-ai invinovățit într-un fel? Cum te-ai desprins de gândul ăsta?

Cynthia Loris: La început, da. M-am învinovățit, însă nu pentru că eram vinovată, ci pentru că ajunsesem să îmi vorbesc cu vocea celorlalți. Mă priveam prin ochii celor care întreabă „de ce ai stat?”, „de ce nu ai plecat?”, „cum de ai ajuns acolo?”, „de ce nu ai știut mai bine?”.

Asta face victim blaming-ul: mută reflectorul de pe violență pe femeia care a supraviețuit violenței. Și atunci începi să te judeci tu înainte să te judece ceilalți. Începi să îți faci proces în mintea ta, de parcă tu ai fi fost problema.

M-am desprins de vinovăție când am înțeles că nu eu trebuia să îmi cer iertare pentru felul în care am supraviețuit. Că nu eu trebuia să fiu pusă sub semnul întrebării. Nu fragilitatea mea și a fiului meu erau problema, ci violența, izolarea și rușinea în care ajunsesem să trăiesc.

M-am desprins când am început să îmi recuperez privirea mea asupra mea. Din ochii lui. Din ochii celor care judecă din afară. Și prin ochii mei am văzut, poate pentru prima dată, nu o femeie vinovată, ci o femeie care făcuse tot ce putuse ca să rămână întreagă.

Acolo s-a schimbat totul.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Toată lumea vorbește despre „vindecare”, dar realitatea e mai complicată. Ce nu se spune despre procesul de refacere?

Cynthia Loris: Eu i-aș spune cicatrizare, nu vindecare. Despre asta se vorbește uneori prea frumos, prea curat, aproape estetic. Ca și cum ar fi un drum drept: ai plecat, ai înțeles, ai plâns, ai iertat, ai renăscut. WOW, ce puternică esti!

În realitate, este un proces murdar și extrem de dezordonat.

Cicatrizarea înseamnă uneori să funcționezi impecabil în exterior și să fii încă înghețată pe dinăuntru. Înseamnă să ai zile în care crezi că ești bine și apoi un sunet, o frază, un ton, o ușă trâtită de vânt, o jucărie aruncată în perete de copil, o privire să te trimită înapoi într-un loc din care credeai că ai scăpat.

Nu se spune suficient că după abuz nu trebuie doar să pleci de lângă un om. Trebuie să pleci și din felul în care acel om te-a învățat să te vezi. Trebuie să reconstruiești încrederea în tine, în corpul tău, în alegerile tale, în instinctele tale. Trebuie să înveți din nou să nu îți ceri scuze pentru existența ta. Este ca și cum ai supraviețuit unui teribil accident și acum trebuie să începi din nou să mergi.

Pentru mine, cicatrizarea nu a fost un concept mare, ci doar unul foarte concret. A fost o zi în care am râs din nou. O seară în care fiul meu a adormit lângă mine și am simțit că, măcar pentru câteva ore, suntem în siguranță. A fost primul lui „mama”. Primii lui pași. Primele mele colaje. Primele lucrări pe care le-am pus pe pereți ca să nu mă mai simt singură.

Nu a venit ca o lumină mare, ci pe fragmente. Exact ca în colaj. O bucată de curaj aici, o bucată de liniște acolo, o bucată de voce, o bucată de corp, o bucată de încredere.

DAR, ca în orice traumă profundă, trebuie să îți îngrijești cicatricele tot restul vieții, să le poți cu demnitate, să le mângâi și să le ierți când altora le provoacă dezgust sau repulsie. Sau când alții le vor folosi împotriva ta.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Frica te ține pe loc, dar și te învață să supraviețuiești. Tu, care ești o pasăre Phoenix, ce le-ai spune femeilor care suportă abuzuri, care trec prin clipe cumplite, fără resurse și fără ieșire aparentă, să-și găsească un nou drum și o voce?

Cynthia Loris: Le-aș spune, în primul rând: nu ești defectă, nu ești slabă și nu ești vinovată pentru că ți-a fost frică.

Știu că din afară lumea vrea soluții simple și rapide. Dar când ești în abuz, frica îți organizează viața: banii, pașii, tăcerile, copilul, respirația. Și de multe ori nu ai nevoie de judecată, ci de informație, bani, sprijin și timp ca să poți acționa în siguranță.

Violența nu este doar fizică. Este și emoțională, socială, financiară, sexuală. Uneori nici nu îți dai seama că ești în abuz, pentru că ai fost obișnuită să numești controlul „grijă”, gelozia „iubire”, izolarea „familie” și frica „normalitate”.

Și le-aș mai spune ceva foarte important: o femeie are nevoie de ajutor nu doar ca să plece, ci mai ales după ce pleacă. Atunci începe partea grea, concretă: dovezi, acte, poliție, procese, bătălia pe custodie, siguranță, bani, copil, locuință, muncă, refacere. Atunci ai nevoie de oameni care să nu te lase singură.

Să strângă dovezi, dacă o pot face în siguranță. Să salveze mesaje, fotografii, documente și date în cloud sau într-un loc sigur sau să le transmită spre păstrare unei persoane de încredere. Să țină un jurnal, nu doar ca dovadă, ci ca să își păstreze claritatea minții atunci când realitatea îi este negată. Să facă înregistrări. Să ceară certificat medico-legal acolo unde este cazul. Să se informeze despre formele de abuz. Să ceară ajutor specializat, sprijin psihologic, consiliere juridică, sprijin de la angajator, de la oameni de încredere.

În România există și linia națională gratuită 0800 500 333, disponibilă 24/7 pentru victimele violenței domestice, discriminării, hărțuirii sexuale și traficului de persoane.

Nu spun asta ca pe o listă rece de pași, ci pentru că supraviețuirea are nevoie mai ales de o strategie clară. Nu este suficient să îi spui unei femei „pleacă”. Trebuie să o ajuți să poată pleca, să poată rămâne plecată și să își poată reconstrui viața după.

Vocea nu se întoarce dintr-o dată. La început poate fi doar un gând mic: „Nu merit asta.” Apoi devine: „Am nevoie de ajutor.” Apoi devine drum.

Asta le-aș spune: începeți cu cel mai mic gest care vă redă vouă însevă. Nu trebuie să vă reconstruiți toată viața într-o zi. Dar aveți dreptul la o viață în care să nu vă mai fie frică să respirați.

Eu am fost numită pasăre Phoenix, dar adevărul este că nu te simți Phoenix când arzi. Când ești în foc, nu e nimic poetic. Doare, sperie, rupe. Abia mai târziu, când începi să te ridici, înțelegi că nu ai fost doar cenușă. Ai fost material viu.

***

Cu Cynthia Loris vă puteți întâlni pe 16 Mai, la MINDSPACE Victoriei, la FEARLESS - ediția specială a HER SPACE FESTIVAL ROMANIA. Descoperă mai multe despre agenda evenimentului, aici.

Mulțumim, Cynthia!